Undeva, în
mijlocul Țării Lăpușului, timpul s-a oprit în loc. A rămas acolo, la umbra
Țibleșului, de-o parte și de alta a râului Lăpuș, în satul cu nume de trestie
unduitoare – Rogoz – să spună povești cui vrea să asculte sau trece întâmplător
pe acolo în călătoriile lui ca și ale mele. Dacă te vei opri o clipă acolo vei
simți nemurirea și trăinicia locului și a oamenilor. Sfințită într-o biserică
care și-a spus povestea de 350 de ani și o mai face și acum cui vrea s-o
asculte.
Pe unde
treci pe acolo sunt semne, semne de fericire și iluminare clădite în lemn de
ulm, sculptate cu măiestrie de meșteri spre aduceri-aminte. O ”lebădă neagră”
cu aripile strânse și gâtul înalt, suplu, semețit spre cer, ocrotită de
Arhangheli…
Astfel de
semne caut în fiecare din călătoriile mele, cele care spun povești peste ani. Și
care ne duc mai aproape de ceea ce contează și ne definește… Un astfel de
loc este biserica din Rogoz, cu brâul ei
în chip de funie răsucită, marcat din loc în loc de însemne solare, cu
acoperișul ei ce seamănă cu un clop de moroșan purtat pe-o ureche, cu ușile ei
mici în formă de aripi îngerești făcute să te ocrotescă, cu streșinile joase ce
adăpostesc capetele de cai stilizat sculpați ”grumaz peste grumaz”ce se unesc
în dragoste spiritual, frățească!
Oriunde
mergeți dragii mei – iar eu vă doresc călătorii multe și frumoase – căutați semne!
Semne că am fost și vom fi… semne că suntem. Și dacă vă regăsiți printre ele,
cu atât mai bine!
.jpg)
.jpg)
.jpg)

.jpg)




Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu