Tradu-mă cum vrei tu!

joi, 12 iunie 2014

Vrei soluții? Ia de aici un sfat...

Se întâmplă să îți dorești la un moment dat să vină cineva cu soluția mănușă pentru problema ta? Să fie cineva care să îți asculte dilemele/problemele/temerile și să găsească în locul tău rezolvările potrivite? Oh, Da!
De cele mai multe ori… Cum să rezolvi și una și alta, ce să te faci cu…, cum o să fie când…, dar dacă…?

Stai în fața oglinzi, dimineața, și-ți spui cu seriozitate: ”Bun, m-am trezit! Și-acuma ce?” Ai vrea ca ea să-ți și răspundă… ”ACUM, FEMEIE, IA LUCRURILE PE RÂND!” Dar tu singură știi care sunt alea… problemele. Și care strigă cel mai tare. Cele două cute de pe frunte, copilul de dus la școală, șeful care bate din picior și care a pus primul meeting la o oră la care știai de-atunci că n-ai cum să ajungi, cămășile aruncate direct în șifonier necălcate, revizia de la mașină, rata la bancă… 

Te plângi mereu că nu ajunge timpul, că nu te mai cuprinde. Că te-ai risipit și te-ai împrăștiat?  Că n-ai făcut ce trebuie cînd trebuia? Vrei și soluții la asta? N-o să primești. Ea, oglinda nu va reflecta niciodată soluții! Doar două cute, mici… pe frunte!

Poți să te organizezi mai bine, poți să umpli agende și ToDo List, câte vrei!... Ziua următoare le vei lua din nou, pe rând, cam aceleași probleme… Mare parte din ele vor fi tot acolo!

Fă ceea ce trebuie să faci, dar nu uita de cele două cute de pe frunte… pe ele le vei găsi acolo și mâine și de acum încolo… de ele trebuia să te îngrijești cînd le-ai văzut prima dată! Toate celelalte se rezolvau de la sine dacă acolo puneai un zâmbet… larg! Al tău, pentru tine și implicit și pentru celelalte probleme!

Ah, și îmi place acest motto:

miercuri, 11 iunie 2014

Culele, case - cetate!


Cu siguranță dacă ați trecut în drumurile și călătoriile voastre prin Vâlcea sau Olt sau Gorj sau Mehedinți și dacă ați avut ochii mari deschiși și întrebători să găsiți semne, frumuseți sau povești din trecut, atunci nu se poate să nu fi întâlnit și aceste case fortăreață. Albe, cu ziduri groase și cerdacul alb, nelipsit, ele (sau cel puțin o parte din ele, norocoasele) se înalță și azi, cutezătoare în aceste zone, pe culmi de dealuri de obicei sau din luminișuri deschise în păduri. Și încă spun povești…
Pe unele dintre ele le-am găsit și eu întâmplător și de atunci nu ratez niciodată ocazia să le vizitez și să le caut pe toate celelalte ori de câte ori drumurile mele duc pe acolo. Și nu regret niciodată că m-am oprit și am ascultat și am văzut. O să vă povestesc azi, despre cele din Vâlcea, la 4 kilometri de Horezu, pe care sunt sigură că îl știți și că ați mai trecut pe acolo.
Fiecare dintre aceste case are povestea ei, din păcate nu toate au avut șansa celor de la Măldărești! 

Cula Duca
Cula Greceanu (a lui Maldăr)
A fost odată…ca nici o altă dată!
Pe vremea când casele se construiau protectiv în jurul famililor pe care trebuiau să le ocrotească…o casă turn, cetate, fortăreață. Casa construită de paharnicul Nan pe la 1516. Nu cred că s-a gândit vreodată, atunci când a pus temelia înaltă și ușile din lemn, ”țesute” cu fier ale acestei case că trăinicia ei și norocul ei va fi să ajungă până la noi, cu toate poveștile care s-au petrecut de-a lungul timpului în și imprejurul ei! 
Povestea întreagă o găsiți aici, spusă de oameni mai pricepuți ca mine: http://www.descopera.ro/descopera-in-romania/10350945-culele-de-la-maldaresti-fortaretele-de-pe-pajistile-valcene.

Iar dacă ajungeți acolo, conacul Maldăr vă așteaptă, la fel și restaurantul de acolo. Să savurați Oltenia, cu toate formele ei!


Eu v-am zis!...





marți, 10 iunie 2014

frânturi...

       Soarele își filtra lumina slabă printre crengile copacilor doar pe jumatate goliți, făcînd-o să pară mai clară și mai hotărîtă. După-amiaza se anunța frumoasă, fără ploi, numai bună pentru dat cu picioru-n frunze. Cupluri de tot felul se foiau pe străzile orașului, populându-l ca pe un furnicar. În pas alert, un tânăr cobora strada Cibinului spre centru.
Înalt, suficient cât să iasă în evidență, o coamă rebelă de păr blond, mâinile înfipte adânc în buzunarele gecii iar din spate umerii lați trădau deprinderile sportive. Merge acum la pas, cu privirea în pământ, dar ochii cercetau pe sub gene vecinătățile. Se oprește în dreptul casei cu numarul 32 și apasă soneria. Aceasta sună scurt, iar din casă se aud ecouri.
Ușa se deschise iar bărbatul din prag deschise brațele și-l cuprinse pe tânar cu toată puterea.
-       Ce dracu', Tudore! Puteai să suni ... nu știm nimic de tine de 4 zile! Cum a fost? Când te-ai întors?
-       Salve, unchiule! Mama e la ea?... trebuie să-i vorbesc.
-       Da, s-a retras acum câteva minute la ea in seră! Nu știu însă dacă poți să vorbești cu ea acum. De ceva vreme nu-i în apele ei... dacă pot să spun asta cu boala ei. E din ce în ce mai absentă, iar momentele de luciditate sunt din ce in ce mai rare.
Tânărul intră și se opri cu spatele sprijinit pe ușa închisă. Căldura unei sobe cu lemne și dogoarea plăcută a bucătăriei îl făcu pentru o clipă să închidă ochii și să adulmece aerul.
-       Ma Tia face cozonaci! Cu ce ocazie? Ma Tia știe de fiecare dată că vin chiar înainte să știu eu... O să-mi încerc șansa cu mama. Trebuie să am răspunsuri azi, sau cât mai repede.
-       Ah, știi! Fata lui Mitruș a venit acasă pentru un week-end! Am trecut aseară pe la ei. Treci s-o vezi, m-a întrebat de tine...
În drumul său pe coridorul lung si întunecat ce ducea în spatele casei, spre curtea interioară, Tudor se opri un pic, zâmbi ca de aducere-aminte și băgă capul scurt pe ușa bucătăriei:
-       Ma Tia! Să-mi păstrezi puiuțul... să nu-l scoți încă din cuptor!
-       Hei, diavole! E al tău cu totul, că lui unchi-tu îi cade greu la stomac. Mânca-l-ar buna de frumos... știam că vii... luna a fost aseară galbenă de ciudă! Iar maică-ta a oftat într-una.
Dar tânărul plecase deja din dreptul ușii. Curtea interioară a vechii case de boieri suferise din 1922 încoace multe schimbări. Inițial fusese grădină de flori, pe care mama Ma Tiei o îngrijea ca pe un copil mic – cu dragoste si tandrețe. Ma Tia, ea însăși iubitoare de flori, a fost nevoită s-o schimbe în timpul războiului și după în grădină de legume cu care să-și țină copii în viață și sănătoși. Copiii ei însă, cum au crescut și au plecat de-acasă – au dat grădinii întâi destinația de terasă-barbeque, loc de pretreceri și cântări, apoi piscină pentru cei trei nepoți ai Ma Tiei care-și petreceau fiecare zi a vacanței de vară, în care nu erau plecați din Brașov, în oaza de gălăgie și zumzet a casei de la numărul 32, pentru că niciodată nu erau singuri, întotdeauna își aduceau toți prietenii doritori de o bălăceală gratis și de clătitele cu gem de căpșuni ale Ma Tiei.
Acum 5 ani însă, la 3 ani după nefericire, casa a devenit loc de refugiu numai pentru Simona, fata cea mare a Ma Tiei, mama lui Tudor. Avea nevoie de un loc numai al ei în care să-și plângă tragedia și soarta, departe de tot, de lume, de copilul ei, de catedra de care s-a desparțit mult prea devreme, curtea interioară fiind transformată în seră, cu flori multicolore, șevaletul Simonei, chitara lui Vlad, canapele albe și poze, multe poze...Și chiar a fost refugiu, pentru că boala a venit și ea mult prea devreme și a lovit crunt nu femeia, nu mama ci copilul care a rămas cu adevarat singur la doar 16 ani. Bunica și unchiul au fost mereu acolo, dar nu suficient pentru bărbatul care se forma și care avea nevoie de mult mai mult.
Curtea-terasă, închisa acum cu geam, o adevarată sera de flori în toate culorile, avea în centru o generoasa canapea alba, balansoarul bătrânei, șevaletul Simonei și într-un colț, printre ficuși, chitara lui Tudor. Pe masuța de sticla zăbovea o carte deschisa, iar privirea Simonei fixa ușa dinspre casă. Auzise voci, era o intrerupere a gândurilor ei plecate departe.
Tudor intră pe usă, își privi mama cu încredere și hotărâre de data asta – trebuia sa ajungă cumva la mintea și inima ei și isi puse toate sperantele în zambetul cu care aceasta îl întâmpină.
-       Sărut mâna, mama! Ce-ai pictat azi? Zise el apropiindu-se de femeie cu brațele înainte pentru îmbrățișare.
-       Dragu' mamii! Știam că o să vii...
-       O, mamă! Ce bine că te găsesc în regulă, mi-era teama că ... dar totul e OK!
Îi apuca mâinile și le sărută cu foc. Femeia îi cuprinse capul în palme și-l sărută pe frunte, iar buzele și ochii și obrajii ei prinseră dintr-o dată culoare. Ar fi vrut să-i spună multe, dar cuvintele i se opreau pe buze nerostite. A crescut mare, un bărbat frumos și atrăgător, cu siguranță dorit de multe femei. Copilul ei ...

Tudor își sprijini capul în poala femeii iar ea își desfăta privirea cu buclele lui blonde ce-i încadrau fața tânără și ochii lui limpezi. Totul era bine, acum... era bine!
 ………………………………………………………………………………………………………...


luni, 9 iunie 2014

Bisericuța din Rogoz - semne...

Undeva, în mijlocul Țării Lăpușului, timpul s-a oprit în loc. A rămas acolo, la umbra Țibleșului, de-o parte și de alta a râului Lăpuș, în satul cu nume de trestie unduitoare – Rogoz – să spună povești cui vrea să asculte sau trece întâmplător pe acolo în călătoriile lui ca și ale mele. Dacă te vei opri o clipă acolo vei simți nemurirea și trăinicia locului și a oamenilor. Sfințită într-o biserică care și-a spus povestea de 350 de ani și o mai face și acum cui vrea s-o asculte.
Pe unde treci pe acolo sunt semne, semne de fericire și iluminare clădite în lemn de ulm, sculptate cu măiestrie de meșteri spre aduceri-aminte. O ”lebădă neagră” cu aripile strânse și gâtul înalt, suplu, semețit spre cer, ocrotită de Arhangheli…
Astfel de semne caut în fiecare din călătoriile mele, cele care spun povești peste ani. Și care ne duc mai aproape de ceea ce contează și ne definește… Un astfel de loc  este biserica din Rogoz, cu brâul ei în chip de funie răsucită, marcat din loc în loc de însemne solare, cu acoperișul ei ce seamănă cu un clop de moroșan purtat pe-o ureche, cu ușile ei mici în formă de aripi îngerești făcute să te ocrotescă, cu streșinile joase ce adăpostesc capetele de cai stilizat sculpați ”grumaz peste grumaz”ce se unesc în dragoste spiritual, frățească!

Oriunde mergeți dragii mei – iar eu vă doresc călătorii multe și frumoase – căutați semne! Semne că am fost și vom fi… semne că suntem. Și dacă vă regăsiți printre ele, cu atât mai bine!