Tradu-mă cum vrei tu!

duminică, 20 iulie 2014

de vară




            Azi… că e vară și weekend, îmi vine să scriu despre toate vacanțele copilăriei și ale adolescenței, despre sentimentul acela de ușurare care te cuprindea la sfârșitul școlii când ți se părea că toată vara e numai a ta și pentru tine, iar timpul se comprima puțin a fericire deplină! Și te trezeai dimineața, surprinzător de devreme doar pentru a avea mai mult timp pentru soare și vară…
                Și nu intrai în casă cât era ziua de lungă, iar zilele de vară sunt lungi… și ai timp să faci tot ce-ți trece prin cap. Mi-e poftă de o vacanță cât vara de lungă și de vârsta mea de atunci și de prietenii mei. Mi-e poftă să mă trezesc dimineața cu sentimentul că toată ziua e la dispoziția mea și că timpul îmi aparține în totalitate, ca în copilărie… mi-e dor de jocuri și de vacanțele cu Lorelei și Cireșari, mi-e dor să mă strige bunica la masă!
                   Și-mi vine să mă apuc să trăiesc orele din plin așa cum făceam cu mult timp în urmă când aveai timp pentru toate cele și să strig din toți plămânii… E vară!!!
                  Mi-e dor să-mi spui: ”Iubito, ia cununa ta de flori și fă-mi un ceai, te rog!”
              

marți, 1 iulie 2014

Cuvinte

Zilele trecute copilul meu a propus o temă pentru mine – ca la școală! – să scriu despre ei, despre generația lor… despre noi și ce le lăsăm moștenire, despre ce așteptări avem noi de la ei și despre ce așteaptă ei de la noi.
N-am putut. De teamă de ce voi putea scrie. De rușine, că nu pot să scriu cu elan și cu ”dăruire” pozitivă și că s-ar putea să iasă urât. El, Cuvântul… Și m-a izbit așa, de departe… din adolescența mea cuminte, ce scrisă Kazantzakis, că ”fiecare cuvânt e o scoică ce nu poate fi zdrobită și care închide în ea o mare forță explozivă; ca să-i descoperi sensul trebuie s-o lași să explodeze ca o bombă, ca să elibereze sufletul pe care-l ține prizonier”. Și am simțit nevoia să explodez în primul rând în mine, în gând, apoi am rostit cuvintele pe hărtie! Cu multă cenzură că așa am fost învățată…
Ei - copii noștri - nu pot scrie despre ei fără să mă gândesc la al meu și să extrapolez către toți ceilalți, copii frumoși, genii pustii în felul generației lor, mereu neînțeleși dar ușor de citit printre rânduri dacă mai ai rabdare după ce te-au stors angajatorii în joburi de rahat, în slujbe cu ore neplătite peste program. Propun să avem răbdare. Cu ei. Nu s-au lămurit încă sau i-am născut gata lămuriți… Gata pregatiți să facă față unei lumi care să-i înghită și să-i disece, să-i ia la bani mărunți. Să avem răbdare, dar să nu stăm spectatori tăcuți, să îi ajutăm să-și găsească drumul lor prin lumea asta. Și să le vorbim, să le spunem ce-am învățat noi, ce palme ne-am luat, unde am greșit, unde am făcut bine. Măcar atât…
Ei știu că așteptările noastre sunt nespuse, dar există. Dintotdeauna au fost așteptările părinților față de copii și noi le-am simțit la rândul nostru, părinții noștrii la fel… nu ca un blestem ci ca o rugăciune. De multe ori tăcută. De alte ori repetată până nu mai are sens. Cine nu și-a dorit ca odraslei lui să-i fie mai ușor, mai lin, mai repede? Câți dintre părinți nu au visat și nu au sperat la asta. Nu există. Nici repede, nici lin și nici ușor. Doar drum și cale printre care există viață.
Ce vreau eu de la copilul meu? Să fie Om. Să iubească, să râdă, să spere, să plângă și să treacă peste, să intre în cu toată forța lui, de om tânăr, să-i pese și să ajute, să învețe să strige cu glas tare, să ierte și să cadă doar pentru a se ridica mai puternic. Nu îți las nimic moștenire, nu avem ce… nici unul dintre noi… nimic din ce v-ar putea ajuta în viața care se deschide în fața voastră. Și știi de ce? Pentru că nu te-am întrebat niciodată ce ai nevoie. Ți-am oferit  - mut – doar ceea ce am crezut eu că ai nevoie. Un singur lucru știu că nu l-am dat în zadar - l-am dat și-l voi da – cuvinte și povești. Atâta timp cât va fi nevoie de ele…poate a fost și poate va mai fi. Fără cenzura mea tâmpă și gângavă, fără opreliști (decât cele ale bunului simț) și spuse cu glas tare. Când ai ceva de spus - spune, dacă nu, mai bine taci.
Noi n-am făcut mare lucru. Nu prea avem ce să vă lăsăm moștenire… doar sufletul nostru învelit în cuvinte. Voi singuri o să știți ce să faceți cu ele. Unii or să le pună în buzunarul de la spate al jeanșilor de firmă și ele or să explodeze zgomotos, dar mut atunci când onorabilele cururi vor sta pe canapele în cluburi. Unii le vor pune în buzunarul de piept și le vor scoate pe rând ca pe cărțile de vizită și le vor arăta tuturor. Unii, mai grăbiți sau rătăciți, le vor arunca într-un sertar - știi cum faceți voi cu manualele ”care nu contează”, le veți găsi într-un târziu, când vă e dor de amintiri sau pur și simplu faceți curat în viața voastră! Câțiva se vor grăbi să le scrie pe pereții camerei de student… alții le vor pune la icoană! Nici unul nu greșește… nu!
Unele dintre ele dor, ucid și macină adânc… poate meritau aruncate sau chiar nespuse. Imediat! Unele duc cu ele poveri mai grele, ce vin din rădăcini și trebuiau spuse în confesional, la preot. Copii noștrii nu sunt obligați să ne ducă pe noi, povară! Dar unele, cele care cresc și rodesc trebuiesc spuse des. Cele care înalță oameni drepți, verticali. Astea trebuiesc spuse, scrise, tipărite, repetate. Azi nu le-au auzit, dar poate mâine?


joi, 12 iunie 2014

Vrei soluții? Ia de aici un sfat...

Se întâmplă să îți dorești la un moment dat să vină cineva cu soluția mănușă pentru problema ta? Să fie cineva care să îți asculte dilemele/problemele/temerile și să găsească în locul tău rezolvările potrivite? Oh, Da!
De cele mai multe ori… Cum să rezolvi și una și alta, ce să te faci cu…, cum o să fie când…, dar dacă…?

Stai în fața oglinzi, dimineața, și-ți spui cu seriozitate: ”Bun, m-am trezit! Și-acuma ce?” Ai vrea ca ea să-ți și răspundă… ”ACUM, FEMEIE, IA LUCRURILE PE RÂND!” Dar tu singură știi care sunt alea… problemele. Și care strigă cel mai tare. Cele două cute de pe frunte, copilul de dus la școală, șeful care bate din picior și care a pus primul meeting la o oră la care știai de-atunci că n-ai cum să ajungi, cămășile aruncate direct în șifonier necălcate, revizia de la mașină, rata la bancă… 

Te plângi mereu că nu ajunge timpul, că nu te mai cuprinde. Că te-ai risipit și te-ai împrăștiat?  Că n-ai făcut ce trebuie cînd trebuia? Vrei și soluții la asta? N-o să primești. Ea, oglinda nu va reflecta niciodată soluții! Doar două cute, mici… pe frunte!

Poți să te organizezi mai bine, poți să umpli agende și ToDo List, câte vrei!... Ziua următoare le vei lua din nou, pe rând, cam aceleași probleme… Mare parte din ele vor fi tot acolo!

Fă ceea ce trebuie să faci, dar nu uita de cele două cute de pe frunte… pe ele le vei găsi acolo și mâine și de acum încolo… de ele trebuia să te îngrijești cînd le-ai văzut prima dată! Toate celelalte se rezolvau de la sine dacă acolo puneai un zâmbet… larg! Al tău, pentru tine și implicit și pentru celelalte probleme!

Ah, și îmi place acest motto:

miercuri, 11 iunie 2014

Culele, case - cetate!


Cu siguranță dacă ați trecut în drumurile și călătoriile voastre prin Vâlcea sau Olt sau Gorj sau Mehedinți și dacă ați avut ochii mari deschiși și întrebători să găsiți semne, frumuseți sau povești din trecut, atunci nu se poate să nu fi întâlnit și aceste case fortăreață. Albe, cu ziduri groase și cerdacul alb, nelipsit, ele (sau cel puțin o parte din ele, norocoasele) se înalță și azi, cutezătoare în aceste zone, pe culmi de dealuri de obicei sau din luminișuri deschise în păduri. Și încă spun povești…
Pe unele dintre ele le-am găsit și eu întâmplător și de atunci nu ratez niciodată ocazia să le vizitez și să le caut pe toate celelalte ori de câte ori drumurile mele duc pe acolo. Și nu regret niciodată că m-am oprit și am ascultat și am văzut. O să vă povestesc azi, despre cele din Vâlcea, la 4 kilometri de Horezu, pe care sunt sigură că îl știți și că ați mai trecut pe acolo.
Fiecare dintre aceste case are povestea ei, din păcate nu toate au avut șansa celor de la Măldărești! 

Cula Duca
Cula Greceanu (a lui Maldăr)
A fost odată…ca nici o altă dată!
Pe vremea când casele se construiau protectiv în jurul famililor pe care trebuiau să le ocrotească…o casă turn, cetate, fortăreață. Casa construită de paharnicul Nan pe la 1516. Nu cred că s-a gândit vreodată, atunci când a pus temelia înaltă și ușile din lemn, ”țesute” cu fier ale acestei case că trăinicia ei și norocul ei va fi să ajungă până la noi, cu toate poveștile care s-au petrecut de-a lungul timpului în și imprejurul ei! 
Povestea întreagă o găsiți aici, spusă de oameni mai pricepuți ca mine: http://www.descopera.ro/descopera-in-romania/10350945-culele-de-la-maldaresti-fortaretele-de-pe-pajistile-valcene.

Iar dacă ajungeți acolo, conacul Maldăr vă așteaptă, la fel și restaurantul de acolo. Să savurați Oltenia, cu toate formele ei!


Eu v-am zis!...