Zilele trecute copilul meu a propus o
temă pentru mine – ca la școală! – să scriu despre ei, despre generația lor…
despre noi și ce le lăsăm moștenire, despre ce așteptări avem noi de la ei și
despre ce așteaptă ei de la noi.
N-am putut. De teamă de ce voi putea
scrie. De rușine, că nu pot să scriu cu elan și cu ”dăruire” pozitivă și că s-ar
putea să iasă urât. El, Cuvântul… Și m-a izbit așa, de departe… din adolescența
mea cuminte, ce scrisă Kazantzakis, că ”fiecare
cuvânt e o scoică ce nu poate fi zdrobită și care închide în ea o mare forță explozivă;
ca să-i descoperi sensul trebuie s-o lași să explodeze ca o bombă, ca să
elibereze sufletul pe care-l ține prizonier”.
Și am simțit nevoia să explodez în primul rând în mine, în gând, apoi am rostit
cuvintele pe hărtie! Cu multă cenzură că așa am fost învățată…
Ei - copii noștri - nu pot scrie despre
ei fără să mă gândesc la al meu și să extrapolez către toți ceilalți, copii
frumoși, genii pustii în felul generației lor, mereu neînțeleși dar ușor de
citit printre rânduri dacă mai ai rabdare după ce te-au stors angajatorii în
joburi de rahat, în slujbe cu ore neplătite peste program. Propun să avem
răbdare. Cu ei. Nu s-au lămurit încă sau i-am născut gata lămuriți… Gata
pregatiți să facă față unei lumi care să-i înghită și să-i disece, să-i ia la
bani mărunți. Să avem răbdare, dar să nu stăm spectatori tăcuți, să îi ajutăm
să-și găsească drumul lor prin lumea asta. Și să le vorbim, să le spunem ce-am
învățat noi, ce palme ne-am luat, unde am greșit, unde am făcut bine. Măcar
atât…
Ei știu că așteptările noastre sunt
nespuse, dar există. Dintotdeauna au fost așteptările părinților față de copii
și noi le-am simțit la rândul nostru, părinții noștrii la fel… nu ca un blestem
ci ca o rugăciune. De multe ori tăcută. De alte ori repetată până nu mai are
sens. Cine nu și-a dorit ca odraslei lui să-i fie mai ușor, mai lin, mai
repede? Câți dintre părinți nu au visat și nu au sperat la asta. Nu există.
Nici repede, nici lin și nici ușor. Doar drum și cale printre care există
viață.
Ce vreau eu de la copilul meu? Să fie Om.
Să iubească, să râdă, să spere, să plângă și să treacă peste, să intre în cu
toată forța lui, de om tânăr, să-i pese și să ajute, să învețe să strige cu
glas tare, să ierte și să cadă doar pentru a se ridica mai puternic. Nu îți las
nimic moștenire, nu avem ce… nici unul dintre noi… nimic din ce v-ar putea
ajuta în viața care se deschide în fața voastră. Și știi de ce? Pentru că nu
te-am întrebat niciodată ce ai nevoie. Ți-am oferit - mut – doar ceea ce am crezut eu că ai
nevoie. Un singur lucru știu că nu l-am dat în zadar - l-am dat și-l voi da –
cuvinte și povești. Atâta timp cât va fi nevoie de ele…poate a fost și poate va
mai fi. Fără cenzura mea tâmpă și gângavă, fără opreliști (decât cele ale bunului
simț) și spuse cu glas tare. Când ai ceva de spus - spune, dacă nu, mai bine
taci.
Noi n-am făcut mare lucru. Nu prea avem
ce să vă lăsăm moștenire… doar sufletul nostru învelit în cuvinte. Voi singuri
o să știți ce să faceți cu ele. Unii or să le pună în buzunarul de la spate al
jeanșilor de firmă și ele or să explodeze zgomotos, dar mut atunci când
onorabilele cururi vor sta pe canapele în cluburi. Unii le vor pune în
buzunarul de piept și le vor scoate pe rând ca pe cărțile de vizită și le vor
arăta tuturor. Unii, mai grăbiți sau rătăciți, le vor arunca într-un sertar -
știi cum faceți voi cu manualele ”care nu contează”, le veți găsi într-un
târziu, când vă e dor de amintiri sau pur și simplu faceți curat în viața
voastră! Câțiva se vor grăbi să le scrie pe pereții camerei de student… alții
le vor pune la icoană! Nici unul nu greșește… nu!
Unele dintre ele dor, ucid și macină
adânc… poate meritau aruncate sau chiar nespuse. Imediat! Unele duc cu ele
poveri mai grele, ce vin din rădăcini și trebuiau spuse în confesional, la
preot. Copii noștrii nu sunt obligați să ne ducă pe noi, povară! Dar unele,
cele care cresc și rodesc trebuiesc spuse des. Cele care înalță oameni drepți,
verticali. Astea trebuiesc spuse, scrise, tipărite, repetate. Azi nu le-au
auzit, dar poate mâine?