Din
toate călătoriile mele, că au fost ele virtuale sau reale, printre oameni,
printre lucruri sau prin lume, una din întrebările care mi-au răsărit în minte
în mod repetat a fost asta:
”Ce
e de fapt iubirea?”
E
atunci când îți doresti să fii mângaiat și alintat... e ca atunci când erai mic
iar mama îți alinta părul de pe frunte spunând ”sa crești mare odată...”?
Sau
atunci când, adolescent fiind, sperai să saruți pe buze fata frumoasă din
primul rând de la geam?
Sau
când, în singuratatea maturității tale speri doar să poti strânge în brațe
femeia care te-a lăsat să intri în intimitatea corpului ei, necondiționat, care
ți-a oferit frăgezimea sânilor și a buzelor?
Habar
n-am ce e iubirea... E taina buzelor care își împărtășesc sărutul, e tremurul
mâinilor care te mângâie să-ți aducă alinare sau doar tăcerea inimilor care se
caută...
Suntem
dornici de iubire, precum ne e sete. Și nu e apă să aducă alinare. Dacă nu ai
iubit și nu ai oftat de dor, nu ai cum să știi! Că iubirea poate fi calmă,
năvalnică, candidă, dulce, amară, modestă, încrezătoare... n-ai cum știi dacă
nu ai apucat-o de mâini și n-ai fugit cu ea în lume măcar o dată!
O
căutăm cu disperare, în tot și în toate, chiar dacă de cele mai multe ori nu
reușim să exprimăm clar și cu voce tare dorința noastră de a iubi și de a simți
iubirea, chiar dacă ne ascundem asta în spatele tuturor acelor măști pe care ni
le punem dimineața dar care ne alunecă pe obraz odată cu venirea serii.
……………………………………………………………………………...
Dorul de tine mă duce
departe...
Iar dacă vreodată voi uita că te-am iubit o să mă uit în
urma drumului meu și o să vad urmele pașilor făcuți împreună și o să-mi fie din
nou dor de drum și de cărare.

Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu